Uniunea Europeană se află în continuare mult în urma SUA și a Marii Britanii în cursa pentru vaccinarea populației, ba chiar și în urma Serbiei, ca să nu mai vorbim de Israel, așa încât, în fața recrudescenței epidemiei, nu puțini au fost politicienii, în diverse țări ale Europei occidentale care au început să întrebe dacă nu cumva vaccinarea ar trebui făcută obligatorie.Covidul a adus o mare schimbare în atitudini și a exacerbat conflicte vechi, dar și chestiuni de libertate personală și religioasă. Ce facem cu membrii acelor culte religioase care refuză transfuziile sanguine, de pildă? Cu atât mai puțin vor accepta un vaccin obligatoriu legal.Cum ar putea fi apoi exercitată coerciția? Cum ar putea ei fi forțați să accepte? O simplă amendă n-ar servi la mare lucru, dacă persoana, familia sau secta plătesc amenda, însă rămân focar de infecție.Apoi, în mai multe țări, vaccinarea obligatorie ar trebui să treacă mai întâi prin Curtea supremă, sau Curtea constituțională, dacă nu chiar ar trebui să treacă printr-o modificare a Constituției, altfel zis printr-un referendum național (mai puțin într-un caz cum e Belgia, unde referendumurile sunt interzise).Vaccinare obligatorie doar pentru personalul medical?În Franța, guvernul discută acum dacă în mod legal vaccinarea poate fi făcută obligatorie cel puțin pentru personalul medical. Sugestia a fost de altfel făcută chiar de Emmanuel Macron, dar guvernul studiază încă procedurile juridice.Asta n-ar fi o foarte mare noutate, pentru că în Franța personalul medical este deja obligat să fie vaccinat împotriva mai multor maladii: difterie, tetanos, hepatită și poliomielită. Cu toate astea, până acum în Franța, deși frigiderele depozitelor spitalelor sunt pline de doze de vaccinuri, doar o treime din personalul medical a primit deja o doză.De fapt, în cele mai importante țări ale Europei occidentale vaccinarea este voluntară sau opțională pentru multe boli, chiar dacă pentru unele grave, cum e hepatita B, rămâne obligatorie. Statul și instituțiile o încurajează, desigur, însă decizia, în cazul multor boli, este la latitudinea părinților. Pentru hepatita A, de pildă, țări precum Italia sau Portugalia nu au nici o prevedere, așa că vaccinarea e total opțională.Situația este identică în Statele Unite și Canada, unde, deși vaccinarea nu e obligatorie, majoritatea programelor școlare o impun, cu toate că sunt acceptate obiecțiile religioase.Astfel, vaccinarea nu este obligatorie în Marea Britanie, iar pentru multe boli - total opțională în Franța, Italia, Suedia și Elveția.În Europa de Est, vaccinarea nu e obligatorie în Ucraina și Letonia. Letonia este de altfel unică prin aceea că părinții care acceptă vaccinarea copiilor sunt puși să semneze că sunt de acord.În mod surprinzător, Marea Britanie, unde vaccinarea se aplică astăzi pe bază voluntară, a fost prima țară care făcuse vaccinul obligatoriu, în 1853, pentru a opri epidemiile de variolă. Părinții care refuzau erau atunci amendați. Vaccinarea nemaifiind obligatorie astăzi, nici măcar în școli, recent au avut loc epidemii de pojar, localizate în mari orașe cu populație densă, precum Liverpool și Manchester.Vaccinarea în școli este o chestiune aparte, ilustrată foarte bine de cazul Germaniei. Nu există o politică guvernamentală a vaccinării, însă aceasta e obligatorie în sistemul școlar. Cum școlarizarea acasă nu este permisă, toți copiii germani sfârșesc prin a fi vaccinați, chiar dacă tehnic guvernul nu o impune.Unele țări, deși nu impun vaccinarea, o încurajează intens, făcând vaccinul foarte ieftin sau chiar gratuit. Altele, precum Australia, au introdus măsuri coercitive: vaccinarea nu e obligatorie, însă părinții care nu o fac își pierd alocațiile familiale.***